Prinsi in malaxorul cotidian uitam sa judecam, sa comparam sau sa creem atat idei cat si evenimente concrete. Ajunsi in punctul in care bucuria se identifica cu alarma telefonului mobil ce te pregateste pentru inca o zi de supravietuire (a nu se confunda cu intelesul intreg, real, corect al trairii), alte concepte, idei sau explicatii imanente sunt abandonate, ba chiar uneori repugnate. Nu mai e timp de analiza asupra gandului de bucurie ce ne incearca in momentul plecarii de la locul unde prestam diverse activitati pentru a ne face viata mai buna, mai fericita, mai linistita... Ne bucuram ca a mai trecut o zi de munca si cel mai sigur ne apropiem de ziua in care munca ne va fii rasplatita (sau nu) printr’o retributie ce ne va face cu siguranta ca dupa o saptamana sa ne dorim scurgerea urmatoarelor aproximativ douazeci de zile.
Aici, in momentul asta apare o intrebare... Da, m’am oprit in mijlocul strazii intunecate bucuros ca a mai trecut o zi. Intrebarea ce se naste in mine este daca ar trebui sa ma bucur ca ma apropi de ziua remuneratiei sau sa ma meditez la faptul ca in sine zilele vietii mele se scurg fara a avea o amintire notabila... Ma uit in jur mai apoi si ma bucur ca am sansa sa ies in parc seara (Adolf e de vina) cu toate ca abia acum am obsevat stratul de funze ruginite. Aia e, mergem mai departe. Primesc apostrofari ba chiar palme verbale in momentul prezentarii intrebarii mele ce ma framanta. Insa am fost socat in momentul in care am inteles ca de fapt conceptia asupra acestor stari de lucruri este aceea a normalitatii. Exact cum mai spuneam candva...atunci cand ai o parere diferita sau cand incerci sa fii sincer (retineti) vine inevitabila replica :”Bine ca esti tu destept”. Faptul ca multora li se pare normal sa se bucure pentru ca a mai trecut o zi de munca (nu si din viata lor, hah) va transforma „Bine ca esti tu destept” intr’un bulgare de zapada din ce in ce mai mare odata ce a luat’o la vale... Si vine o alta intrebare : Care situatie este cu adevarat normala? Cea in care ma bucur de apropierea zilei de vizitare a bancomatului sau ingrijorarea pentru ca ma bucur din acest motiv? Am ajuns, cred in punctul in care normalitatea este gresita si totul anormal este corect. Este normal sa nu intervenim daca vedem o infractiune de orice fel, e normal sa acceptam toate substantele nocive ce se gasesc in farfuriile noastre, e normal ca femeia (de cele mai multe ori) de la ghiseu sa’ti raspunda in scarba la o intrebare simpla, scuipand 2-3 samburi de cirese in pumn... E normal sa mergem in mijloace de transport ca micii pe gratar. E normal ca firma unui acesoriu vestimentar sa’i mareasca pretul acestuia de zece ori. E normal sa impartim anul in doispe salarii. Sunt multe... Daca analizam fiecare idee, deprindere intalnita in societate vom avea maaari surprize. Sa revin la intrebarea mea din primele randuri pentru ca sigur vor exista glasuri ce vor spune :”E doar o solutie de compromis” sau „Asa face toata lumea” sau „Oricum nu avem ce face” sau „Decat somer mai bine aici unde sunt” etc, etc... Intr’un fel inteleg toate punctele astea de vedere pentru ca daca privim retrospectiv vom intelege de unde vine obligatia si presiunea atat de puternica asupra indivizilor de a munci si de a ignora cvasi-total propria persoana. Imprumutul facut acum doi ani pentru plasma din sufragerie e unul din motive. Poate e masina din fata blocului, poate telefonul din buzunar sau apartamentul nou in care abia s’a mutat. Ceea ce conteaza aici este ca indreptandu’se spre nevoile materiale care de multe ori nu sunt de o necesitate urgenta ci mai degraba pentru a’i conferi individului un lux ce nu si’l permite sau un statut social favorabil, partea personala, partea emotionala, partea spirituala este ignorata.
Incercand sa gasesc un raspuns, ma afund in prezumtii apocaliptice. Inteleg ca omul munceste pentru a castiga bani pentru a’si face viata mai buna, pentru a fi mai fericit, insa... in momentul in care merge la cumparaturi (sa devina fericit - pentru ca asa a fost invatat sa fie fericit) si trebuie sa achite sumele intalnite pe bonurile fiscale, ghici ce? Se intristeaza! Banii munciti ce se duc pe trei-patru bonuri fiscare si alte doua-trei facturi nu’ti pot aduce decat amaraciune.
Eu nu dau solutii daca te gandesti la asta...incerc doar sa trezesc pe cate unul care sper sa ma ajute la randul lui in alta situatie.
Intrebarea mea este inca valabila... Sper sa gasim raspunsul corect.
