"Sa nu razi niciodata de visele cuiva.

Oamenii care nu au vise nu au prea multe."




vineri, 27 septembrie 2013

Ce ar fi sa luam totul la misto?



Ce ne face sa privim atat de incordati o observatie asupra propriului comportament? Ce ne impinge sa vedem lucrurile atat de tragice atunci cand se fac glume pe seama proprilor defecte? De ce nu putem trece peste toate, zambind?
Zambetul asupra greselilor poate zidi o fortareata in care ne putem ascunde atunci cand altii ne bombardeaza cu observatii, batjocura, voit sau nu, pe buna dreptate sau nefondat. Am putea sta acolo ascunsi in siguranta. Asta in cazul in care ne-ar pasa. Pentru ca vad ca ne deranjam foarte repede daca cineva face haz de un defect. Oare cine suntem? Oarce suntem doar greseala aceea? Nu cumva exista lucruri bune ce compenseaza asa-zisele defecte tapetate in prim plan?
De ce sa nu luam viata la misto? De ce sa nu avem priviri detasate asupra persoanei proprii? Stiu povestea „traim in societate si nu putem fi oricum.” Serios? Cine ne impiedica? Neacceptarea? Batjocura? Marginalizarea? Si? Acum serios, cine ar putea judeca pe un altul cand el insusi are o sumedenie de defecte? La fiecare intrebare de genul „Da, de ce?” pusa altora, ar fi interesant sa gasesti un raspuns la aceiasi intrebare venind din directia opusa dar de data asta spre tine. Cica viata ar trebui luata la misto ca cica nu scapa nimeni viu din ea. Asta cam asa este, mai ales daca ne uitam ca atunci cand am luat-o in serios a facut tot cum a vrut ea. Si atunci de ce sa nu ne bucuram de orice si sa stam detasati de noi, de ganduri? Atat timp cat stam sa colectionam lucruri si nu momente, vom plange cand altii vor glumi pe seama defectelor noastre. Atunci cand radem de defectele noastre ne impacam cu ele, le intelegem, le acceptam ca facand parte din noi.
Mereu am spus ca atunci cand ma voi apropia de sfarsit, as vrea sa ma uit inapoi si sa spun : „Da, a meritat.” Acum fie vorba intre noi, cum as putea sa spun asta daca eu toata viata as fi atent la ce vad gresit altii la mine? Asta ar insemna sa fiu altfel. Sa fiu cum vor ei. Si atunci ii invit pe ei sa traiasca viata si eu sa devin spectator. Unul prost ce va aplauda scenele cele mai prost regizate, asta pentru ca altii te vor obliga s-o faci. Asa ca mai bine rad de gafe si mai ales de altii care le evidentiaza fara a privi la propriile greseli. Nu cu rautate, nici cu mila. Ci cu detasare si umor. Chiar si cel mai inversunat acuzator devine un circar veritabil daca dai volumul la minim si urmaresti doar limbajul trupului, de exemplu. Ca sa nu mai vorbim daca il cunosti un pic si stii ca are si el aceleasi probleme. Nu de alta, dar stim toti ca nimeni nu e perfect...     
Poate unii ar spune ca fara critici nu am putea evolua. Nu cred asta si chiar daca e asa, de ce as vrea sa evoluez? Spre ce? Spre uniformizare? Spre uniformitatea gandurilor? Haha asta da gluma buna. Vreau sa cred ca am un cap dragut, nu unul patrat ca al lui Memo... Asa ca, daca asta ar insemna evolutia, eu unul spun pas. Imi place de mine asa. Imi plac oamenii care rad de ei in primul rand si apoi de viata si niciodata de altii. Si atunci critica nu ar mai avea rost, oricat de constructiva ar fi sau ar pretinde ca este (mai degraba).
Respira calm si nu mai ofta...cica iti prelungesti viata facand asta.

duminică, 11 noiembrie 2012

Vreau la tara.



       Ma pun in pat si-mi imaginez cum e. Cum bate vantul acum pe acolo, cum lemnele trosnesc in soba, cum fumul iese rotocoale pe cos. Nu-mi pasa de altceva. Nu vreau nimic altceva decat sa fiu acolo. Sa fiu la tara! Nu vad decat frunzele cazand din pomii deja portocalii. Ma bucur ca trebuie sa strang frunzele din curte. Nu-mi pasa de haine si ma arunc peste gramada de frunze pe care am strans-o in mijlocul curtii. Nu e o curte mare…dar una calduroasa. Plina de pomi, vita de vie si o gradinita proaspat sapata… Trandafirii au inceput si ei sa se usuce asa cum sufletul meu se usuca aici in nunatele astea de gri. Vreau mai mult! Vreau mai sus. Nu vreau sa ma distrez la tv pentru ca nici nu o fac macar…umor de prost gust, rasete isterice la niste manunchiuri de vorbe ce se vor glume… 
      Nimic nu ma multumeste. Ma ofilesc aici. Nu am aer. Nu am caldura ce as gasi-o acum in noapte undeva pe creasta unui munte… Nu ma multmeste nici faptul ca traduc o carte, nici Counter-Strike, nici macar jocurile de strategie ce candva ma faceau sa uit de timp. Nici macar sa ies in oras nu imi starneste interesul. Nu vad de ce!  Nu-s eu aici. Vreau la tara! 
     Vreau sa fiu taranul ala ce are ochii limpezi! Ce se uita prin oameni. Ce traieste, nu doar supravietuieste. Ala sunt eu! Vreau sa ies dimineata pe prispa si sa ma uit spre grajd. Sa ma bucur ca ma trezesc la 7 dimineata! Vreau sa uit de medicamente si sa ma bucur de miere cu catina! Nu-mi place nici macar ca trebuie sa apas pe niste taste pentru a-mi prezenta trairile. Tare as fi vrut sa scriu de mana asta si sa v-o dau fiecaruia prin posta. 
      Ma simt inchis! Ceva in mine se simte sufocat de mine. De ceea ce am ales sa fac aici si acum. Stiu, exista o vorba ca nu depinde de locul unde te aflii pt a fii fericit. Dar doar atat iti spun draga frate si prieten, dupa ce vei trai macar un moment acolo, vei tanzi dupa inca un milliard ca acela. 
     Ma vad privind cerul. Frumos! Si cand spun frumos imagineaza-ti cea mai frumoas apoza pe care ai vazut-o reprezentand cerul. Acolo sunt acum. Privesc cerul. Se misca usor si ma bcur de el. Vad pata asta mare de lapte din mijlocul lui…e superba. La cate setele cazatoare am vazut deja, ar trebui sa am intreg pamantul. Dar nu mi pasa. Nu-l vreau deloc. Nu-mi apartine oricum. Ma bucur de el si atat. 
     Inchid ochii, adorm si ma bucur totusi ca inca o zi s-a scurs, asteptand nerabdator primavara. Plec atunci! Nu mai e mult… astept sa spun din toata inima Adio Bucuresti!



joi, 18 octombrie 2012

Da ba, a meritat!


                Vorbeam candva cu un amic despre viata si am cazut atunci amandoi de acord ca in momentul in care vom muri (fie ca se va intampla la 30 sau la 90 de ani) sa ne uitam inapoi un pic si zambind, cu lacrimi in ochi si plini de pasiune sa spunem : “Da ba, a meritat s-o traim!”
                De atunci m-a tot chinuit chestia asta. Ma tot gandeam dese ori  ce am sa spun daca voi sucomba in momentele alea…  M-am simtit oarecum obligat uneori sa nu fac sa existe alta fraza in mintea mea.
                Stiu ca asta va fi momentul meu de glorie! Va fi cel mai frumos moment din viata mea! Va fi momentul in care toata bucuria fiecarui moment trait in constienta va fi comasata, mai degraba concentrata intr-un singur moment. Asta da concetratie de fericire! Nu va fi altfel! De aceea am ales sa traiesc fiecare secunda. Sa o savurez. Sa o patrund si sa o simt in profunzimea ei.  Sa ies din timp si sa fiu doar eu si secundele detasate de temporal si ele. E frumos! Glumesc multi cu mine ca nu am notiunea timpului (chiar asa e) dar am omis sa le spun ca am uitat sa ma mai uit la ceas. N-am ceas la mana niciodata (chiar daca am vreo 3) si chiar daca as purta unul as face-o doar pentru ca ar cere-o vestimentatia. In rest sunt rupt de timp… Stabilesc nonsalant ca lucruri intamplate acum 2 saptamani de fapt s-au petrecut acum nici 2 zile. Nu-mi pasa! Nu stiu sa ma bucur de timp. E complicat cu el. Ma impinge sa nu ma mai bucur de ea, ma face sa uit sa spun : “Tre’ sa merite!”.
                Deja imi imaginez cum stand cu ochii umezi de bucurie si pasiune, tintuind vazduhul am sa o spun raspicat : “Da ma, a meritat!”. Fara regret, fara resentimente, fara amintiri neplacute pentru ca toate astea au fost si vor fi parte din mine, parte din viata ce am ales sa o traiesc plin de nesat.  Nimic nu va fi urat atunci pentru ca totul, frumos sau urat, m-a condus acolo unde voi fi. Voi fi sus pentru ca si cele bune si cele rele nu au reprezentat decat pasii mei uracand treptele Vietii.
Frumos peisaj acolo sus! Chiar ca merita! Ma bucur deja pentru ca trecutul si viitorul meu au fost comprimate in mine.

marți, 16 octombrie 2012

Si, ce?

       Cand a fost ultima data cand m-am gandit la "ceea ce conteaza"?
       Definind ceea ce conteaza, declar raspicat ca de foarte mult timp nu m-am gandit la tine viata! Viata, tu ceea ce contezi pentru ceilalti... Tu aceea ce vrei sa furi Viata mea, recunosc: Te ignor! Nu mi pasa de tine!     
       N-am stat de mult timp sa ma gandesc la bani, la ani, la nimic... Sunt complet desprins de tot. Sotia imi spune ca-s lunatic si eu zambesc. Nu-mi pasa. De ce? Habar n-am dar am ajuns in punctul in care nu dau doi bani pe nimic... Nu pretuiesc nimic din lumea asta... Tot ce iubesc este Viata si atat. Imi place sa traiesc. Flamand sau satul, bogat sau sarac, nu-mi pasa. Stiu, sunt iresponsabil. Si, ce? Sunt EU! Sunt ceea ce sunt si iubesc asta!
        Nu stiu cat ma va tine asta, dar profit de momentele astea. Sunt doar Eu. Ard de nerabdare sa nu fiu singur aici. Vreau sa visez si nimeni sa-mi spuna : "Bine ca esti tu destept..."
        Ma framanta ca-s aici. As vrea sa fiu in alta parte unde bogatia si faima sa nu conteze. Unde tenesii mei albastrii in combinatie cu verde fosforescent sa nu faca oamenii sa ridice din sprancene. Vreau inapoi! Vreau inapoi in locul in care doar pasarile ma certau pentru ca nu zambesc! Unde soarele ma chinuia cand nu ma bucuram de binecuvantarea frunzelor ce inca mai erau in copaci...
        Imi place de voi, nu vreau sa va jignesc dar mai mult iubesc Viata... Ma intristati aici! Totul e gri...totul e pe dos si mai josnic, va simt razand vazandu-ma chinuit.
          Nu-s acolo unde "toti conteaza". Nu-s unul dintre cei "ce conteaza". Si, ce? Sunt totul in Viata mea! Sunt totul in lumea mea! Sunt totul pentru mine! Iubesc ceea ce sunt!

          Zbor, zambesc, zburd si sunt sigur ca zadarnic va incerca lumea sa ma schimbe...am luat-o pe alta cale!

miercuri, 30 mai 2012

De ce visez cand pot sa traiesc?


E mai simplu sa visez. Viata e cam complicata. Nu prea am control asa cum o fac pe taramul oniric. Beau la tutun si visez. Ce tare ar fi daca…. Da’ stai, asta as putea face in realitate! Lipseste curajul? Cred ca nu-i cazul sa vorbim de curaj cand ne referim la un “tampit” ce a renuntat la un loc de munca stabil (vorbele parintilor mei) si destul de bine “renumerat” alegand o viata complicata de apicultor. Adrenalina culesului sau a lipsei de cules ma face sa nu-mi para rau ca am ales asta. Trezirea la ore verisoare primare cu rasaritul (in unele cazuri) ma incanta acum. Si uite ca tot visez… “Nu rade de omul care are vise, caci omul fara vise n-are nimic”. Asta e! Aici era hiba. Un alt cliseu devenit mod de viata. Visele fara  o finalizare raman doar niste amarate de…vise. Daca nu ajung realitate candva isi dovedesc inutilitatea.
           Asa cum eu visez la arhetipul omului cu “O” mare. Am avantajul singuratatii si precum sihastrii am sansa modelarii. Daca o ratez, nu cred ca-l voi mai intalni vreodata. As sta de vorba ore intregi cu acest “Om”. Pacat ca deocamdata apare doar figurativ. Mai am timp oricum. Ii doresc atat de mult compania…. Sunt sigur ca doar prezenta lui m-ar inspira enorm. Astept sa ma  bucur de acest “ Mesia” al sufletului meu. Linistea si caldura Lui imi fac bine atunci cand se opreste langa mine pentru cateva momente.
Tare drag imi e. Nu mi-a vorbit inca dar stiu sigur ca are o voce calda si mangaietoare. E parte din Tata doar.                
Astept in fiecare zi sa mai vina sa ma linisteasca. Simt ca sunt parte din aceasta. Nu ma insel. Imi doresc sa fiu ca El si cand visez asta stiu sigur ca Intregul deja  conspira in atingerea acestui vis.
          Dragostea fata de toti ma inspira. Am sa fiu asa! Nu-s asa, nici pe departe! Dar am timp sa gust din minunatele bucate ale dragostei dezinteresate. Am visat de mult timp asta si acum in sfarsit a venit momentul oportun experinetelor.
Nu-mi pasa de nimic altceva decat de visul asta.
Ma intind linistit si il astept sa incepa reeducare. N-am de gand sa lipesc la vre-un curs. Inteleg si traiesc nevoia transcederii acestui vis in realitate.
Sunt sigur si astept ca Lumina sa inceapa “tratamentul”. Nu, nu mai visez ci incep sa traiesc!

marți, 22 mai 2012

Cand ajungi sa-ti fii tu insuti o povara


Anii au trecut, am facut ce am vrut (numai ce am vrut) si privesc in gradina fiintei mele. Cam multa mocirla. Huh, pai daca am uitat sa cultiv la timp. Sau poate nu-i vorba de cultivat. Poate e despre intretinere. Am uitat multe din sfaturile parintesti in timp ce altii le-au cultivat si intretinut cu bucurie. Unde vreau sa ajung? Habar n-am. Imi doream candva ca viata mea sa curga lin precum raul imaginat de Herman Hesse. Povesti. Nimic nu-i mai nefiresc decat sa traiesti viata dupa modelele prezentate. Vreau sa fiu eu. Sa nu depun nici un efort.
Mi-am spus candva ca nu ma intereseaza ce spun altii  despre cine si ce sunt. Si ghici ce? M-am amarat in continuare. Port cu mine un bagaj greu al subconstientului meu. Cele traite candva nu ma lasa deloc sa fiu ceea ce vreau. Dragoste inexistenta, compasiune sporadica (doar in punctele esentiale mie). Cine suntem? Ce avem de gand? Incotro?
Ma ghidez dupa instinctele animalice. Exact ca in caracterizarea personajului “Ion” facuta de Lovinescu. “O gandire instinctual animalica, nicidecum una inteligenta” sau mai degraba inteleapta. Faceam acum putin timp asemanarea dintre persoane si serpi. Gaseam la fiecare om macar un eveniment in care sa-si puna pe “Wall-ul vietii” adevarata fata. Omiteam sa o fac la mine… Asa cum bine a vazut Cartarescu, atunci cand l-a caracterizat pe Caragiale, ca personajele imaginate de al nostru dramaturg nu se puteau naste decat din pulsiuni ce apartineau autorului insusi. Ma regasesc in fiecare om judecat. Ma vad capabil sa fac aceleasi gesturi abjecte. Oare indignarea mea nu era de fapt indreptata impotriva proprie-mi persoane? Oare razmelita mea sufleteasca indreptata impotriva tuturor nu era de fapt o razvratire a fiintei mele impotriva agresiunii propriului meu mod de gandire? Povara ce o atribui altora simt ca imi apartine. Mi-am dorit prea mult sa fiu cineva construit sa placa tertilor ce-si construisera o anume imagine falsa a personalitatii mele. Trebuia sa fiu acea  holograma si nicidecum eu insumi. Cand si de ce a inceput totul? Nevoia de acceptare sa ma fi transformat in acest eu ce nu-mi apartine?
               Bune sunt momentele de singuratate. Prielnice mai degraba. Iertarea ar face minuni in “ clipele astea de sfarseala” cum le-ar spune Cioran. Da’ pe cine sa iert? Ca acum nu am nici un dusman. Nimeni nu mi-a gresit cu nimic pentru ca fiecare a actonat exact asa cum as fi facut-o si eu. Pe mine? Heh, asta-i buna. Sa ma iert pentru ca n-am fost eu? Pai si intrebarea fireasca; cand sunt eu, daca asa am fost construit ( sau cel putin asa am ales sa ma autodefinesc)?
Ploaia asta nu-mi face bine. Inca visez la modelul perfect de vietuire. Oare nu-i tot o creatie proprie construita pe baza experientelor mele? Nimic nu-i mai  insulator ca propria creatie. N-ajung niciodata departe  (sau prea departe) cu introspectia pentru ca ma simt jignit de ceea ce gasesc in interiorul egoului meu.
O firava palpaire de Lumina lasata de Tatal Nostru in fiecare si in rest, tenebre. Si renunt sa mai caut. Sunt altul, imi spun! Un om bun, ce nu a mai facut rau la nimeni (greselile tineretii, ah bata-le vina) ce nu deranjeaza pe nimeni. Dar e de ajuns? Nu degeaba mi-au rasunat azi in minte vorbele ce mi le-a spus personal Emil Cioran (exagerez evident) “ Dumnezeu nu are loc decat in sufletele goale”. Oare exista o mai mare pustietate ca intr-al meu?
Povara asta a mea. Aici era discutia de fapt. Accept ajutorul! Imi creasem imaginea independentei inamovabile. Nimic mai fals. Cand umpli sufletul cu ecou ajungi in situatia de a-ti deveni o povara, ce cu greu o mai poti duce.
Ploaia care inca mai cade cu siguranta va mai ridica din praful ce s-a asternut pe lumea mea; si am sa vad imperfectiuni. Trebuie sa fac retusuri!

marți, 15 mai 2012

Cand totul ti se pare un capat de lume...


Problema mea principala este ca ma panichez foarte usor. Vad totul ca pe un capat de lume. Vad in orice lucru infim, o tragedie. Zilele pe camp mi-au aratat cat de departe sunt de “dependenta” pe care o tot trambitez.
Azi mi-a venit in minte ideea tatuajului pe care vroaim sa-l fac inainte sa plec “ Memento mori” in caractere latinesti pe antebratul drept. Mi-ar fi prins bine aici. Singur, “in to the wild” sa-mi aduc aminte ca am sa mor candva si ca tot ceea ce incerc sa fac, sa stang, sa agonisesc, va ramane cine stie cui…
Trec zilele si aici pe langa mine ca si in oras. Nimic diferit! Parca aceleasi chinuitoare ganduri imi bantuie fiinta. A, aici mai am timp de o repriza de somn dupa amiaza. Nimic diferit. De ce? Oare am plecat fara El? Oare alerg  dupa material si am uitat esenta? Se poate. Dor de Tine!
Nu-i  rau singur doar cu Adolf (rottwailer). Am timp de citit, de meditat. Nu am timp de discutii cu altii in schimb. Nu pentru ca nu-mi doresc, ci pentru ca aici posibili interlocutori nu exista. Ascult dimineata emisiunea domnului Dolea Razvan de la Radio Romania Cultural. Ma simt onorat ca l-am cunoscut personal… dar ma simt extrem de rau pentru mojicia de a-i raspunde in scris ( tot pe blog) pentru o discutie particulara. Oare merita sa spun: “ Ei, aia e, asa sunt eu?” Merita domnia sa astfel? As vrea sa-l sun sa-mi cer scuze… Stiu insa ca impresionanta personalitate nici nu m-a luat in seama! “ Un pusti de la istorie ce crede ca le stie pe toate.”
Ploua acum, salcamul aproape a deschis, iar sufletul inca se inchide. Ceva ma macina mai mult ca oricand. O fi vorba de o alta etapa? Sau poate toate etapele ce am pretins ca le-am parcurs au fost doar himere? Parca as fi iar la-nceput. Cand toate imi erau straine. Cand toate-n jurul meu aveau culori nedeslusite. Atunci cand stateam in camera din mansarda si aveam mii de intrebari fara raspuns. Am crezut ca ajungand aici voi fi mai bun ca orisicine. Spuneam ca toate-s in zadar si ca nimic  nu tine. Am ajuns in punctual in care  paranoia dezvoltata in ani de interactiune isi spune cuvantul. Simt ca ma transform in unul ca “ei” pentru ca bun n-am cum sa fiu!
E  trist. Diseara imi voi regasi puterea de a spera ca voi regasi acel om pierdut parca de veacuri. E interesant ca daca ma gandesc bine, nici n-am cunoscut pe acela despre care spun. O fi oare un arhetip? O fi doar un model imaginar ce niciodata nu l-am atins?
Mi-e dor de mine cand radeam ca un tampit si nu-mi pasa. Nu mai sunt ala de foarte mult timp. Acum stau si calculez productie, profit, cheltuieli si nu cantaresc “ dependenta”. De cine? De ce? Nu, nu. Nu de droguri. Am uitat de mult de ele. Dependenta de El. De Viata. De Dragoste! Cuvinte grele si straine, nu? Asa mi se par si mie.
Acum cand ma gandesc la ideea ce rezida din titlu, realizez ca am divagat mult. Am uitat de  ce m-am apucat sa scriu. Cred ca simteam nevoia sa asez gandurile astea pe hartie. (Nici vorba de Microsoft Word, doar o ardeam pe stilul agrar).
Cand totul ti se pare un capat de lume… De aici plecasem parca. Ce e de spus? Ca nu e bine sa te sperii de orisice incercare pentru ca sigur Dumnezeu, Viata sau El iti va da o rezolvare. Ce greu  e de trait in schimb.
Imi aduc aminte de prima postare de pe blog “ Preludiul tacerii” si aleg si eu sa tac.
Tac, astept sa incep  sa inmuguresc si eu odata cu salcamii.