De ce visez cand pot sa traiesc?

E mai simplu sa visez. Viata e cam complicata. Nu prea am control asa cum o fac pe taramul oniric. Beau la tutun si visez. Ce tare ar fi daca…. Da’ stai, asta as putea face in realitate! Lipseste curajul? Cred ca nu-i cazul sa vorbim de curaj cand ne referim la un “tampit” ce a renuntat la un loc de munca stabil (vorbele parintilor mei) si destul de bine “renumerat” alegand o viata complicata de apicultor. Adrenalina culesului sau a lipsei de cules ma face sa nu-mi para rau ca am ales asta. Trezirea la ore verisoare primare cu rasaritul (in unele cazuri) ma incanta acum. Si uite ca tot visez… “Nu rade de omul care are vise, caci omul fara vise n-are nimic”. Asta e! Aici era hiba. Un alt cliseu devenit mod de viata. Visele fara  o finalizare raman doar niste amarate de…vise. Daca nu ajung realitate candva isi dovedesc inutilitatea.

           Asa cum eu visez la arhetipul omului cu “O” mare. Am avantajul singuratatii si precum sihastrii am sansa modelarii. Daca o ratez, nu cred ca-l voi mai intalni vreodata. As sta de vorba ore intregi cu acest “Om”. Pacat ca deocamdata apare doar figurativ. Mai am timp oricum. Ii doresc atat de mult compania…. Sunt sigur ca doar prezenta lui m-ar inspira enorm. Astept sa ma  bucur de acest “ Mesia” al sufletului meu. Linistea si caldura Lui imi fac bine atunci cand se opreste langa mine pentru cateva momente.

Tare drag imi e. Nu mi-a vorbit inca dar stiu sigur ca are o voce calda si mangaietoare. E parte din Tata doar.                

Astept in fiecare zi sa mai vina sa ma linisteasca. Simt ca sunt parte din aceasta. Nu ma insel. Imi doresc sa fiu ca El si cand visez asta stiu sigur ca Intregul deja  conspira in atingerea acestui vis.

          Dragostea fata de toti ma inspira. Am sa fiu asa! Nu-s asa, nici pe departe! Dar am timp sa gust din minunatele bucate ale dragostei dezinteresate. Am visat de mult timp asta si acum in sfarsit a venit momentul oportun experinetelor.

Nu-mi pasa de nimic altceva decat de visul asta.

Ma intind linistit si il astept sa incepa reeducare. N-am de gand sa lipesc la vre-un curs. Inteleg si traiesc nevoia transcederii acestui vis in realitate.

Sunt sigur si astept ca Lumina sa inceapa “tratamentul”. Nu, nu mai visez ci incep sa traiesc!

Cand ajungi sa-ti fii tu insuti o povara

Anii au trecut, am facut ce am vrut (numai ce am vrut) si privesc in gradina fiintei mele. Cam multa mocirla. Huh, pai daca am uitat sa cultiv la timp. Sau poate nu-i vorba de cultivat. Poate e despre intretinere. Am uitat multe din sfaturile parintesti in timp ce altii le-au cultivat si intretinut cu bucurie. Unde vreau sa ajung? Habar n-am. Imi doream candva ca viata mea sa curga lin precum raul imaginat de Herman Hesse. Povesti. Nimic nu-i mai nefiresc decat sa traiesti viata dupa modelele prezentate. Vreau sa fiu eu. Sa nu depun nici un efort.

Mi-am spus candva ca nu ma intereseaza ce spun altii  despre cine si ce sunt. Si ghici ce? M-am amarat in continuare. Port cu mine un bagaj greu al subconstientului meu. Cele traite candva nu ma lasa deloc sa fiu ceea ce vreau. Dragoste inexistenta, compasiune sporadica (doar in punctele esentiale mie). Cine suntem? Ce avem de gand? Incotro?

Ma ghidez dupa instinctele animalice. Exact ca in caracterizarea personajului “Ion” facuta de Lovinescu. “O gandire instinctual animalica, nicidecum una inteligenta” sau mai degraba inteleapta. Faceam acum putin timp asemanarea dintre persoane si serpi. Gaseam la fiecare om macar un eveniment in care sa-si puna pe “Wall-ul vietii” adevarata fata. Omiteam sa o fac la mine… Asa cum bine a vazut Cartarescu, atunci cand l-a caracterizat pe Caragiale, ca personajele imaginate de al nostru dramaturg nu se puteau naste decat din pulsiuni ce apartineau autorului insusi. Ma regasesc in fiecare om judecat. Ma vad capabil sa fac aceleasi gesturi abjecte. Oare indignarea mea nu era de fapt indreptata impotriva proprie-mi persoane? Oare razmelita mea sufleteasca indreptata impotriva tuturor nu era de fapt o razvratire a fiintei mele impotriva agresiunii propriului meu mod de gandire? Povara ce o atribui altora simt ca imi apartine. Mi-am dorit prea mult sa fiu cineva construit sa placa tertilor ce-si construisera o anume imagine falsa a personalitatii mele. Trebuia sa fiu acea  holograma si nicidecum eu insumi. Cand si de ce a inceput totul? Nevoia de acceptare sa ma fi transformat in acest eu ce nu-mi apartine?

               Bune sunt momentele de singuratate. Prielnice mai degraba. Iertarea ar face minuni in “ clipele astea de sfarseala” cum le-ar spune Cioran. Da’ pe cine sa iert? Ca acum nu am nici un dusman. Nimeni nu mi-a gresit cu nimic pentru ca fiecare a actonat exact asa cum as fi facut-o si eu. Pe mine? Heh, asta-i buna. Sa ma iert pentru ca n-am fost eu? Pai si intrebarea fireasca; cand sunt eu, daca asa am fost construit ( sau cel putin asa am ales sa ma autodefinesc)?

Ploaia asta nu-mi face bine. Inca visez la modelul perfect de vietuire. Oare nu-i tot o creatie proprie construita pe baza experientelor mele? Nimic nu-i mai  insulator ca propria creatie. N-ajung niciodata departe  (sau prea departe) cu introspectia pentru ca ma simt jignit de ceea ce gasesc in interiorul egoului meu.

O firava palpaire de Lumina lasata de Tatal Nostru in fiecare si in rest, tenebre. Si renunt sa mai caut. Sunt altul, imi spun! Un om bun, ce nu a mai facut rau la nimeni (greselile tineretii, ah bata-le vina) ce nu deranjeaza pe nimeni. Dar e de ajuns? Nu degeaba mi-au rasunat azi in minte vorbele ce mi le-a spus personal Emil Cioran (exagerez evident) “ Dumnezeu nu are loc decat in sufletele goale”. Oare exista o mai mare pustietate ca intr-al meu?

Povara asta a mea. Aici era discutia de fapt. Accept ajutorul! Imi creasem imaginea independentei inamovabile. Nimic mai fals. Cand umpli sufletul cu ecou ajungi in situatia de a-ti deveni o povara, ce cu greu o mai poti duce.

Ploaia care inca mai cade cu siguranta va mai ridica din praful ce s-a asternut pe lumea mea; si am sa vad imperfectiuni. Trebuie sa fac retusuri!

Cand totul ti se pare un capat de lume...

Problema mea principala este ca ma panichez foarte usor. Vad totul ca pe un capat de lume. Vad in orice lucru infim, o tragedie. Zilele pe camp mi-au aratat cat de departe sunt de “dependenta” pe care o tot trambitez.

Azi mi-a venit in minte ideea tatuajului pe care vroaim sa-l fac inainte sa plec “ Memento mori” in caractere latinesti pe antebratul drept. Mi-ar fi prins bine aici. Singur, “in to the wild” sa-mi aduc aminte ca am sa mor candva si ca tot ceea ce incerc sa fac, sa stang, sa agonisesc, va ramane cine stie cui…

Trec zilele si aici pe langa mine ca si in oras. Nimic diferit! Parca aceleasi chinuitoare ganduri imi bantuie fiinta. A, aici mai am timp de o repriza de somn dupa amiaza. Nimic diferit. De ce? Oare am plecat fara El? Oare alerg  dupa material si am uitat esenta? Se poate. Dor de Tine!

Nu-i  rau singur doar cu Adolf (rottwailer). Am timp de citit, de meditat. Nu am timp de discutii cu altii in schimb. Nu pentru ca nu-mi doresc, ci pentru ca aici posibili interlocutori nu exista. Ascult dimineata emisiunea domnului Dolea Razvan de la Radio Romania Cultural. Ma simt onorat ca l-am cunoscut personal… dar ma simt extrem de rau pentru mojicia de a-i raspunde in scris ( tot pe blog) pentru o discutie particulara. Oare merita sa spun: “ Ei, aia e, asa sunt eu?” Merita domnia sa astfel? As vrea sa-l sun sa-mi cer scuze… Stiu insa ca impresionanta personalitate nici nu m-a luat in seama! “ Un pusti de la istorie ce crede ca le stie pe toate.”

Ploua acum, salcamul aproape a deschis, iar sufletul inca se inchide. Ceva ma macina mai mult ca oricand. O fi vorba de o alta etapa? Sau poate toate etapele ce am pretins ca le-am parcurs au fost doar himere? Parca as fi iar la-nceput. Cand toate imi erau straine. Cand toate-n jurul meu aveau culori nedeslusite. Atunci cand stateam in camera din mansarda si aveam mii de intrebari fara raspuns. Am crezut ca ajungand aici voi fi mai bun ca orisicine. Spuneam ca toate-s in zadar si ca nimic  nu tine. Am ajuns in punctual in care  paranoia dezvoltata in ani de interactiune isi spune cuvantul. Simt ca ma transform in unul ca “ei” pentru ca bun n-am cum sa fiu!

E  trist. Diseara imi voi regasi puterea de a spera ca voi regasi acel om pierdut parca de veacuri. E interesant ca daca ma gandesc bine, nici n-am cunoscut pe acela despre care spun. O fi oare un arhetip? O fi doar un model imaginar ce niciodata nu l-am atins?

Mi-e dor de mine cand radeam ca un tampit si nu-mi pasa. Nu mai sunt ala de foarte mult timp. Acum stau si calculez productie, profit, cheltuieli si nu cantaresc “ dependenta”. De cine? De ce? Nu, nu. Nu de droguri. Am uitat de mult de ele. Dependenta de El. De Viata. De Dragoste! Cuvinte grele si straine, nu? Asa mi se par si mie.

Acum cand ma gandesc la ideea ce rezida din titlu, realizez ca am divagat mult. Am uitat de  ce m-am apucat sa scriu. Cred ca simteam nevoia sa asez gandurile astea pe hartie. (Nici vorba de Microsoft Word, doar o ardeam pe stilul agrar).

Cand totul ti se pare un capat de lume… De aici plecasem parca. Ce e de spus? Ca nu e bine sa te sperii de orisice incercare pentru ca sigur Dumnezeu, Viata sau El iti va da o rezolvare. Ce greu  e de trait in schimb.

Imi aduc aminte de prima postare de pe blog “ Preludiul tacerii” si aleg si eu sa tac.

Tac, astept sa incep  sa inmuguresc si eu odata cu salcamii.