Ma pun in pat si-mi imaginez cum e. Cum bate vantul
acum pe acolo, cum lemnele trosnesc in soba, cum fumul iese rotocoale pe cos. Nu-mi
pasa de altceva. Nu vreau nimic altceva decat sa fiu acolo. Sa fiu la tara! Nu vad
decat frunzele cazand din pomii deja portocalii. Ma bucur ca trebuie sa strang
frunzele din curte. Nu-mi pasa de haine si ma arunc peste gramada de frunze pe
care am strans-o in mijlocul curtii. Nu e o curte mare…dar una calduroasa. Plina
de pomi, vita de vie si o gradinita proaspat sapata… Trandafirii au inceput si
ei sa se usuce asa cum sufletul meu se usuca aici in nunatele astea de gri. Vreau
mai mult! Vreau mai sus. Nu vreau sa ma distrez la tv pentru ca nici nu o fac
macar…umor de prost gust, rasete isterice la niste manunchiuri de vorbe ce se
vor glume…
Nimic nu ma multumeste. Ma ofilesc aici. Nu am aer. Nu
am caldura ce as gasi-o acum in noapte undeva pe creasta unui munte… Nu ma
multmeste nici faptul ca traduc o carte, nici Counter-Strike, nici macar jocurile
de strategie ce candva ma faceau sa uit de timp. Nici
macar sa ies in oras nu imi starneste interesul. Nu vad de ce!
Nu-s eu aici. Vreau la tara!
Vreau sa fiu taranul ala ce are ochii limpezi! Ce se
uita prin oameni. Ce traieste, nu doar supravietuieste. Ala sunt eu! Vreau sa
ies dimineata pe prispa si sa ma uit spre grajd. Sa ma bucur ca ma trezesc la 7
dimineata! Vreau sa uit de medicamente si sa ma bucur de miere cu catina! Nu-mi
place nici macar ca trebuie sa apas pe niste taste pentru a-mi prezenta trairile.
Tare as fi vrut sa scriu de mana asta si sa v-o dau fiecaruia prin posta.
Ma simt inchis! Ceva in mine se simte sufocat de mine.
De ceea ce am ales sa fac aici si acum. Stiu, exista o vorba ca nu depinde de
locul unde te aflii pt a fii fericit. Dar doar atat iti spun draga frate si
prieten, dupa ce vei trai macar un moment acolo, vei tanzi dupa inca un milliard
ca acela.
Ma vad privind cerul. Frumos! Si cand spun frumos
imagineaza-ti cea mai frumoas apoza pe care ai vazut-o reprezentand cerul. Acolo
sunt acum. Privesc cerul. Se misca usor si ma bcur de el. Vad pata asta mare de
lapte din mijlocul lui…e superba. La cate setele cazatoare am vazut deja, ar
trebui sa am intreg pamantul. Dar nu mi pasa. Nu-l vreau deloc. Nu-mi apartine oricum.
Ma bucur de el si atat.
Inchid ochii, adorm si ma bucur totusi ca inca o zi
s-a scurs, asteptand nerabdator primavara. Plec atunci! Nu mai e mult… astept
sa spun din toata inima Adio Bucuresti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu