Ce ne face sa privim
atat de incordati o observatie asupra propriului comportament? Ce ne impinge sa
vedem lucrurile atat de tragice atunci cand se fac glume pe seama proprilor
defecte? De ce nu putem trece peste toate, zambind?
Zambetul asupra
greselilor poate zidi o fortareata in care ne putem ascunde atunci cand altii ne
bombardeaza cu observatii, batjocura, voit sau nu, pe buna dreptate sau
nefondat. Am putea sta acolo ascunsi in siguranta. Asta in cazul in care ne-ar
pasa. Pentru ca vad ca ne deranjam foarte repede daca cineva face haz de un
defect. Oare cine suntem? Oarce suntem doar greseala aceea? Nu cumva exista
lucruri bune ce compenseaza asa-zisele defecte tapetate in prim plan?
De ce sa nu luam
viata la misto? De ce sa nu avem priviri detasate asupra persoanei proprii? Stiu
povestea „traim in societate si nu putem fi oricum.” Serios? Cine ne impiedica?
Neacceptarea? Batjocura? Marginalizarea? Si? Acum serios, cine ar putea judeca
pe un altul cand el insusi are o sumedenie de defecte? La fiecare intrebare de
genul „Da, de ce?” pusa altora, ar fi interesant sa gasesti un raspuns la
aceiasi intrebare venind din directia opusa dar de data asta spre tine. Cica viata
ar trebui luata la misto ca cica nu scapa nimeni viu din ea. Asta cam asa este,
mai ales daca ne uitam ca atunci cand am luat-o in serios a facut tot cum a
vrut ea. Si atunci de ce sa nu ne bucuram de orice si sa stam detasati de noi, de
ganduri? Atat timp cat stam sa colectionam lucruri si nu momente, vom plange
cand altii vor glumi pe seama defectelor noastre. Atunci cand radem de
defectele noastre ne impacam cu ele, le intelegem, le acceptam ca facand parte
din noi.
Mereu am spus ca
atunci cand ma voi apropia de sfarsit, as vrea sa ma uit inapoi si sa spun : „Da,
a meritat.” Acum fie vorba intre noi, cum as putea sa spun asta daca eu toata
viata as fi atent la ce vad gresit altii la mine? Asta ar insemna sa fiu
altfel. Sa fiu cum vor ei. Si atunci ii invit pe ei sa traiasca viata si eu sa
devin spectator. Unul prost ce va aplauda scenele cele mai prost regizate, asta
pentru ca altii te vor obliga s-o faci. Asa ca mai bine rad de gafe si mai ales
de altii care le evidentiaza fara a privi la propriile greseli. Nu cu rautate,
nici cu mila. Ci cu detasare si umor. Chiar si cel mai inversunat acuzator
devine un circar veritabil daca dai volumul la minim si urmaresti doar limbajul
trupului, de exemplu. Ca sa nu mai vorbim daca il cunosti un pic si stii ca are
si el aceleasi probleme. Nu de alta, dar stim toti ca nimeni nu e perfect...
Poate unii ar spune
ca fara critici nu am putea evolua. Nu cred asta si chiar daca e asa, de ce as
vrea sa evoluez? Spre ce? Spre uniformizare? Spre uniformitatea gandurilor? Haha
asta da gluma buna. Vreau sa cred ca am un cap dragut, nu unul patrat ca al lui
Memo... Asa ca, daca asta ar insemna evolutia, eu unul spun pas. Imi place de
mine asa. Imi plac oamenii care rad de ei in primul rand si apoi de viata si
niciodata de altii. Si atunci critica nu ar mai avea rost, oricat de
constructiva ar fi sau ar pretinde ca este (mai degraba).
Respira calm si nu
mai ofta...cica iti prelungesti viata facand asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu