Problema mea principala este ca ma
panichez foarte usor. Vad totul ca pe un capat de lume. Vad in orice lucru infim,
o tragedie. Zilele pe camp mi-au aratat cat de departe sunt de “dependenta” pe
care o tot trambitez.
Azi mi-a venit in minte ideea
tatuajului pe care vroaim sa-l fac inainte sa plec “ Memento mori” in caractere
latinesti pe antebratul drept. Mi-ar fi prins bine aici. Singur, “in to the
wild” sa-mi aduc aminte ca am sa mor candva si ca tot ceea ce incerc sa fac, sa
stang, sa agonisesc, va ramane cine stie cui…
Trec zilele si aici pe langa mine
ca si in oras. Nimic diferit! Parca aceleasi chinuitoare ganduri imi bantuie
fiinta. A, aici mai am timp de o repriza de somn dupa amiaza. Nimic diferit. De
ce? Oare am plecat fara El? Oare alerg
dupa material si am uitat esenta? Se poate. Dor de Tine!
Nu-i rau singur doar cu Adolf (rottwailer). Am timp
de citit, de meditat. Nu am timp de discutii cu altii in schimb. Nu pentru ca
nu-mi doresc, ci pentru ca aici posibili interlocutori nu exista. Ascult
dimineata emisiunea domnului Dolea Razvan de la Radio Romania Cultural. Ma simt
onorat ca l-am cunoscut personal… dar ma simt extrem de rau pentru mojicia de
a-i raspunde in scris ( tot pe blog) pentru o discutie particulara. Oare merita
sa spun: “ Ei, aia e, asa sunt eu?” Merita domnia sa astfel? As vrea sa-l sun
sa-mi cer scuze… Stiu insa ca impresionanta personalitate nici nu m-a luat in
seama! “ Un pusti de la istorie ce crede ca le stie pe toate.”
Ploua acum, salcamul aproape a
deschis, iar sufletul inca se inchide. Ceva ma macina mai mult ca oricand. O fi
vorba de o alta etapa? Sau poate toate etapele ce am pretins ca le-am parcurs
au fost doar himere? Parca as fi iar la-nceput. Cand toate imi erau straine.
Cand toate-n jurul meu aveau culori nedeslusite. Atunci cand stateam in camera
din mansarda si aveam mii de intrebari fara raspuns. Am crezut ca ajungand aici
voi fi mai bun ca orisicine. Spuneam ca toate-s in zadar si ca nimic nu tine. Am ajuns in punctual in care
paranoia dezvoltata in ani de interactiune isi spune cuvantul. Simt ca ma
transform in unul ca “ei” pentru ca bun n-am cum sa fiu!
E
trist. Diseara imi voi regasi puterea de a spera ca voi regasi acel om
pierdut parca de veacuri. E interesant ca daca ma gandesc bine, nici n-am
cunoscut pe acela despre care spun. O fi oare un arhetip? O fi doar un model
imaginar ce niciodata nu l-am atins?
Mi-e dor de mine cand radeam ca un
tampit si nu-mi pasa. Nu mai sunt ala de foarte mult timp. Acum stau si
calculez productie, profit, cheltuieli si nu cantaresc “ dependenta”. De cine?
De ce? Nu, nu. Nu de droguri. Am uitat de mult de ele. Dependenta de El. De
Viata. De Dragoste! Cuvinte grele si straine, nu? Asa mi se par si mie.
Acum cand ma gandesc la ideea ce
rezida din titlu, realizez ca am divagat mult. Am uitat de ce m-am apucat sa scriu. Cred ca simteam nevoia
sa asez gandurile astea pe hartie. (Nici vorba de Microsoft Word, doar o ardeam
pe stilul agrar).
Cand totul ti se pare un capat de
lume… De aici plecasem parca. Ce e de spus? Ca nu e bine sa te sperii de
orisice incercare pentru ca sigur Dumnezeu, Viata sau El iti va da o rezolvare.
Ce greu e de trait in schimb.
Imi aduc aminte de prima postare de
pe blog “ Preludiul tacerii” si aleg si eu sa tac.
Tac, astept sa incep sa inmuguresc si eu odata cu salcamii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu