Cand ajungi sa-ti fii tu insuti o povara

Anii au trecut, am facut ce am vrut (numai ce am vrut) si privesc in gradina fiintei mele. Cam multa mocirla. Huh, pai daca am uitat sa cultiv la timp. Sau poate nu-i vorba de cultivat. Poate e despre intretinere. Am uitat multe din sfaturile parintesti in timp ce altii le-au cultivat si intretinut cu bucurie. Unde vreau sa ajung? Habar n-am. Imi doream candva ca viata mea sa curga lin precum raul imaginat de Herman Hesse. Povesti. Nimic nu-i mai nefiresc decat sa traiesti viata dupa modelele prezentate. Vreau sa fiu eu. Sa nu depun nici un efort.

Mi-am spus candva ca nu ma intereseaza ce spun altii  despre cine si ce sunt. Si ghici ce? M-am amarat in continuare. Port cu mine un bagaj greu al subconstientului meu. Cele traite candva nu ma lasa deloc sa fiu ceea ce vreau. Dragoste inexistenta, compasiune sporadica (doar in punctele esentiale mie). Cine suntem? Ce avem de gand? Incotro?

Ma ghidez dupa instinctele animalice. Exact ca in caracterizarea personajului “Ion” facuta de Lovinescu. “O gandire instinctual animalica, nicidecum una inteligenta” sau mai degraba inteleapta. Faceam acum putin timp asemanarea dintre persoane si serpi. Gaseam la fiecare om macar un eveniment in care sa-si puna pe “Wall-ul vietii” adevarata fata. Omiteam sa o fac la mine… Asa cum bine a vazut Cartarescu, atunci cand l-a caracterizat pe Caragiale, ca personajele imaginate de al nostru dramaturg nu se puteau naste decat din pulsiuni ce apartineau autorului insusi. Ma regasesc in fiecare om judecat. Ma vad capabil sa fac aceleasi gesturi abjecte. Oare indignarea mea nu era de fapt indreptata impotriva proprie-mi persoane? Oare razmelita mea sufleteasca indreptata impotriva tuturor nu era de fapt o razvratire a fiintei mele impotriva agresiunii propriului meu mod de gandire? Povara ce o atribui altora simt ca imi apartine. Mi-am dorit prea mult sa fiu cineva construit sa placa tertilor ce-si construisera o anume imagine falsa a personalitatii mele. Trebuia sa fiu acea  holograma si nicidecum eu insumi. Cand si de ce a inceput totul? Nevoia de acceptare sa ma fi transformat in acest eu ce nu-mi apartine?

               Bune sunt momentele de singuratate. Prielnice mai degraba. Iertarea ar face minuni in “ clipele astea de sfarseala” cum le-ar spune Cioran. Da’ pe cine sa iert? Ca acum nu am nici un dusman. Nimeni nu mi-a gresit cu nimic pentru ca fiecare a actonat exact asa cum as fi facut-o si eu. Pe mine? Heh, asta-i buna. Sa ma iert pentru ca n-am fost eu? Pai si intrebarea fireasca; cand sunt eu, daca asa am fost construit ( sau cel putin asa am ales sa ma autodefinesc)?

Ploaia asta nu-mi face bine. Inca visez la modelul perfect de vietuire. Oare nu-i tot o creatie proprie construita pe baza experientelor mele? Nimic nu-i mai  insulator ca propria creatie. N-ajung niciodata departe  (sau prea departe) cu introspectia pentru ca ma simt jignit de ceea ce gasesc in interiorul egoului meu.

O firava palpaire de Lumina lasata de Tatal Nostru in fiecare si in rest, tenebre. Si renunt sa mai caut. Sunt altul, imi spun! Un om bun, ce nu a mai facut rau la nimeni (greselile tineretii, ah bata-le vina) ce nu deranjeaza pe nimeni. Dar e de ajuns? Nu degeaba mi-au rasunat azi in minte vorbele ce mi le-a spus personal Emil Cioran (exagerez evident) “ Dumnezeu nu are loc decat in sufletele goale”. Oare exista o mai mare pustietate ca intr-al meu?

Povara asta a mea. Aici era discutia de fapt. Accept ajutorul! Imi creasem imaginea independentei inamovabile. Nimic mai fals. Cand umpli sufletul cu ecou ajungi in situatia de a-ti deveni o povara, ce cu greu o mai poti duce.

Ploaia care inca mai cade cu siguranta va mai ridica din praful ce s-a asternut pe lumea mea; si am sa vad imperfectiuni. Trebuie sa fac retusuri!